DULCETURI DIN FRUCTE TARZII DE PADURE, de George Achim

Amprenta şcolii de poezie de la Cluj se poate
remarca în poemele lui George Achim, poet
crescut în familia Echinoxului de la îneputul
anilor ’80: cultură poetică, frazarea amplă,
ceremonioasă, limbajul elevat, cărturăresc, locul
privilegiat acordat meditaţiei asupra actului
poetic şi retoricii poemului. Poezia lui George
Achim e construită pe tensiunea ivită între
poemul ce-şi propune „caligrafia discretă a clipei
de graţie” şi poemul-mărturie „de carne şi sânge”.
Autorul se vede pe sine însuşi cum îşi plimbă
„prin sintaxă melancoliile”, cum se complace
în atmosfera ţesută de cuvintele „cele plăcut
foşnitoare”, cum se lasă fericit-îmbăiat de „spuma
metaforelor” sau, în fine, cum caută în poem
„o promisiune de mântuire”.
Dan Cristea
Poetul tinde spre un nou limbaj („numai libertatea
naşte o nouă retorică”) şi o nouă „gramatică”
poetică. Iar poezia, în cazul său, rezultă din
tensiunea permanentă dintre două registre
diametral opuse: idei abstracte, însă profund
asumate, interiorizate, trăite liric până la capăt.
George Achim se complace (fiindcă tot vorbeşte
de „retorică”) într-un oximoron permanent şi
pasionat. Cu atât mai curios şi surprinzător
cu cât este produsul unei sensibilităţi naturale,
cenzurată permanent şi spontan de luciditate
şi autoironie.
Adrian Marino
Conflictul intern din care creşte poezia lui
George Achim este cel dintre un temperament
atras de limbajul incantatoriu şi vizionar pe de
o parte şi devalorizarea marilor simboluri şi
formule, pe de altă parte. Inima îl trage pe poet
spre declamaţia sublimă, în vreme ce precauţiile
îi dictează distanţarea. Din această dilemă el
iese pe uşa batantă a lirismului disimulatoriu,
contrapunctând melancoliile prin vervă şi
stopând patetismul în volută ironică.
Al. Cistelecan