BURGUNDIA, de Anni-Lorei Mainka

Burgundia
Duse-s vemurile când Dinicu Golescu se hurduca cu diligenţa până în Apus, unde se minuna de ordine, bunăstare şi eficienţă. În sfârşit, sunt şi români care au scăpat de o asemenea viziune naivă şi visează la fericirile lăsate într-o patrie aşa cum e ea, dar a lor. Anni-Lorei Mainka nu vede Burgundia cu ochii vreunui persan din neamul lui Montesquieu. Ea priveşte cu ochii singurătăţii, ai înstrăinării. Cu foarte multă nostalgie pe alocuri, sec şi direct alteori, ceea ce are efect comic. Nicio comoară a Nibelungilor nu-i înseninează ziua.
Sau comoara este inteligenţa care înregistrează cu detaşare amuzată stingerea, descompunerea, risipirea.
Faţă de Jurnalul pe bilete de autobuz, mustind de
amintiri şi păţanii româneşti-balcanice, Burgundia
este o carte elegantă şi tristă. Pe ascuns tristă, din fericire. Căci numai când ai toate motivele să fii fericit,
îţi poţi permite să fii trist pe faţă. Or, europeanul
adevărat n-are timp de tristeţe. Singur cu facturile lui.

Felix Nicolau

„Burgundia”, nume cu pretenţios şi vast răsunet în
timp, să cheme prin rezonanţa sa – uşor ambiguă, de altfel – nostalgia vechiului burg, trezită în miezul existenţei Mega-metropolisului?... Nivelul de profunzime
al textului pare a confirma concluziile celui mai de seamă estetician contemporan al peisajului, care a fost
Rosario Assunto. În Burgundia bunăstării fără breşă,
oamenii nu mai vor să cunoască bucuria şi durerea, ci numai confortul „constând în a avea, şi în a arunca şi a înlocui ceea ce au”. „Poleiala” şi „plombele” sunt, în viziunea poetei, metafore majore pentru „surogatul” de existenţă. Materializarea, cantitativizarea şi mecanizarea vieţii care se vestesc în civilizaţia contemporană constituie, aşa cum spunea şi Berdiaev, „un proces de dezincarnare”. Maşinalizarea vieţii „distruge formele
plastice ale cărnii istoriei, substituie elementului
organic un element mecanic. În acest sens, pielea
constituie o imagine de tipul temei obsedante, pe
care o vedem frecventată de Anni-Lorei Mainka în
universul poemelor sale. Lumile se ascund sub piele.
Atingerile pot avea sau nu un ecou în suflet. Pielea se
poate acoperi cu solzii orbirii spirituale şi în acest caz poate deveni o platoşă insensibilă închisă comunicării. Furnicarul cromatic şi miniaturizările dinamice (literele „cât furnicile” îşi au micul muşuroi în scrisorile din
buzunar) ţin şi ele de procedeele unei dermatologii
poetice sui-generis care, sub lupa unui consult
încordat, îşi propune să deceleze poate ultima urmă de viaţă care mai pulsează în omul „epidermic până la
a nu mai fi”.

Florin Caragiu